Departe de casă – De la idee la spectacol

Atunci când pornești ceva pe cai mari, așa cum îmi place mie să spun și nu faci rabat de la calitate, atunci când ai idei mărețe, se întâmplă ca parcursul să fie de cele mai multe ori, unul extrem de ușor și de creativ. Și se mai întâmplă de asemenea, atunci când ai intenții sincere, să-ți iasă în cale oamenii potriviți cu care să faci lucruri frumoase.

Este știut faptul că poți să ai o idee dar, oricât de bună ar fi, dacă nu are cine să o pună în practică, ea nu valoreaza nimic.
Când am deschis școala, am știut că vreau să devină școală de producții teatrale musicale jucate de copii și adolescenți. Recunosc faptul că nu am crezut și nu am știut că acest lucru se va întâmpla atât de…repede.

Și eu și Eduard Jighirgiu am fost pasionați dintotdeauna de spectacolele de acest gen și am avut privilegiul să jucăm în câteva music-hall-uri. Un gen de teatru care la noi în țară este încă la început de drum. Știam acest lucru, dar nu ne-am făcut din asta o strategie de marketing. S-a întâmplat ca lucrurile să ia naștere într-un mod firesc, natural, autentic.

Știind că Edi compune muzică pentru copii și face spectacole de gen de aproape 10 ani, i-am pus ideea în brațe fără să-mi imaginez o secundă că textul va fi gata într-o săptămână. Nu mă grăbeam deloc cu această producție, nu aveam un deadline, așa că am “uitat” repede, timp în care mi-am văzut de cursuri. Când mi-a spus că textul este gata și că are toată muzica în cap, am crezut că glumește. Citeam textul și nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Râdeam și aveam ochii în lacrimi de bucurie și de emoție. Mi-am dat seama citind textul, de cât de bine a ajuns să-i cunoască pe acești copii. I-a surprins pe toți exact așa cum sunt ei. A surprins copilăria cu tot ce înseamnă ea, cu o emoție greu de descris. Știu doar că la finalul fiecărui spectacol și eu și Monica plângem inevitabil, mesajul fiind unul de un impact emoțional… greu de spus în cuvinte…
Îmi aduc aminte de o repetiție exact înainte de premieră, când copiii, încărcați cu atâta emoție și dându-și seama de ceea ce au de jucat, nu au mai putut să-și stăpânească lacrimile… moment de o frumusețe rară!

Treaba asta cu muzica, cred că este ușor cu dus și-ntors din punctul meu de vedere. Dacă emoțional nu ești structurat cumva, nu ai inteligență emoțională  nativă, este greu ca muzica ta să aibă vreun impact asupra spectatorului. Atunci când compune muzică de teatru, Edi nu uită că este actor și asta o transformă în ceva ușor de însușit pentru cel care o interpretează. Mesajele transmise prin muzica lui sunt unele cu care e imposibil să nu rezonezi, ca spectator.

Noutatea acestui spectacol, nu constă neapărat în subiectul abordat, ci constă mai degrabă în felul în care s-a “împachetat” totul, pentru a ajunge la sufletul spectatorului. Iar faptul că povestea este înfățișată de sufletele curate ale copiilor, este cu atât mai dezarmant.
Uitându-mă în urmă, îmi spun un singur lucru: Ce nebunie frumoasă! Ce înseamnă să se adune laolaltă câțiva oameni cu aceleași aspirații, cu aceleași pasiuni, cu aceleași viziuni! Și aici mă refer nu doar la creatorii spectacolului, ci și la părinții interpreților care ne-au susținut în acest proiect.

Lucrurile frumoase se nasc dintr-un schimb de energie incredibil între noi și toți cei care ne calcă pragul!
De-asta spun tot timpul că această instituție nu are angajați, ea are prieteni colaboratori. Și acesta este doar începutul unei nebunii… frumoase!