Un vis împlinit

O poză cât o mie de cuvinte… Astăzi scriu despre tine Ioana, despre visul tău, despre parcursul tău și al meu implicit, către ceea ce ți-ai dorit atât de mult…un parcurs care nu a fost atât de ușor pe cât părea la început, dar… atât de frumos. Așa ca suflețelul tău.

Ioana… un copil frumos, un copil ambițios, un copil care a știut ce a vrut. Un copil care știe să-și ia deciziile cele mai bune după ce cântarește mult înainte. Un copil special cu o educație aleasă, cu un bun simț iesit din comun. Un copil cu o inteligență emoțională aparte. Un copil de care nu ai cum să nu te atașezi… este imposibil, pentru că ce vine de la ea spre mine… este imposibil de ignorat.

Ioana… care a prins dragoste de meseria de actor într-un timp relativ scurt, Ioana care se uita la mine fascinată atunci când îi vorbeam despre meseria asta…
Ioana… care a venit într-o zi la mine cu mama ei Alexandra, să-mi spună că vrea să dea admitere la Londra. Am întrebat atunci, cum era normal,  dacă vrea la music-hall. Mi-a raspuns sec: Nu, la pop. Nu am zis nimic, drept urmare ne-am văzut de cursurile de actorie individuale în continuare.  A trecut ceva timp până când, într-o zi au venit amândouă să-mi spună că va da admitere la music-hall la Londra. Am sărit în sus de bucurie. Era tot ce așteptam. Atunci i-am sugerat să intre și la cursurile de actorie de grup. Trebuia să vadă cum este munca în echipă și ce anume dezvoltă acest lucru. A acceptat imediat. Și de-aici a început călătoria propriu-zisă spre University West Of London…

Atunci a început o muncă de echipă spectaculoasă. Acela a fost momentul în care ne-am coalizat toți în jurul visului ei. Și când spun toți, nu mă refer doar la mine, la ea și la mama ei Alexandra. Mă refer inclusiv la profa de canto musical Claudia Hanghiuc cu care a început cursurile de canto musical imediat și bineînțeles la “tăticul” tuturor copiilor din școală, Edi. Fiecare a avut un rol extrem de important, iar colaborarea dintre noi în interesul Ioanei, a fost una… dincolo de cuvinte.
Știam cu toții că admiterea va avea loc undeva în februarie 2018. Când am aflat că au chemat-o mai devreme, că va da admitere pe 9 Decembrie, eu am intrat într-un soi de vrie, pentru că știam că nivelul așteptărilor este unul foarte ridicat, pentru că, deși ne pregăteam demult pentru acest examen, știam că mai sunt lucruri de pus la punct actoricește vorbind, pentru că știam că mai trebuie lucrat la atitudine și la multe altele  etc… În fine… acest lucru ne-a ambiționat pe toți, în primul rând pe ea.

Ioana… pe care o iubesc atât de mult… pe care o cunosc atât de bine… Ioana care are nevoie de afecțiune tot timpul… Ce perioadă cu suișuri și coborâșuri a urmat… ce perioadă cu dușuri când reci când calde, vorba Claudiei… când plângea pentru că nu îi ieșea ceva așa cum își dorea, când râdea de fericire atunci când simțea că era bine și când înțelegea că este pe drumul cel bun…
Ioana… care venea uneori cu o atitudine de aveam senzația că renunțase, căreia începuse să i se facă frica puțin. Stări normale de altfel, toate fac parte din procesul căutării, sunt etape firești. Mă bucuram că le are. Aveam senzația că eu îmi doresc mai mult decât ea să intre la facultate. Câte discuții am avut cu ea… Eu pe o parte, Claudia pe altă parte. Câte discuții am avut cu Alexandra care mă simte și mă cunoaște foarte bine… Alexandra de la care îmi luam informații despre Ioana, atât cât să știu ce fac mai departe cu ea, sufletește vorbind.

Ioana…care ba era sigură pe cântat și nu era la fel de sigură pe actorie, ba era sigură pe actorie și nu mai era pe cântat. Ioana care a fost nevoită să învețe o tehnică nouă de cântat într-un timp scurt, o tehnică vocală care nu semăna cu nimic din ceea ce cântase ea până atunci. Răbdarea și profesionalismul Claudiei, ambiția Ioanei și puterea de receptivitate, au ajutat-o să prindă această tehnică vocală foarte repede.

Ioana… pe care o simțeam că are nevoie de afecțiune, nu-i dădeam acest lucru uneori. A trebuit sa fiu “dură” de multe ori, pentru că știam că trebuie “călită” cumva pentru ce urmează. Îi spuneam mereu că oamenii care nu o cunosc nu au răbdare să o cunoască, nici să aștepte să se încălzească ea spunând monologul o dată pentru ea până prinde curaj și după aceea pentru ei. Trebuia să fie foarte bună atunci, în acel moment… altul nu exista.
ÎI spuneam câteodată că nu am energie în ziua respectivă, că aștept de la ea să-mi capteze atenția, să mă “trezească”. Nici nu mai stiu câte “trucuri” am folosit pentru ca psihicul ei să fie puternic, pentru ca ea  să se adune foarte repede, să se motiveze și activeze imediat… să explodeze. Să înțeleagă ce înseamnă energie. De câtă răbdare din partea amândurora a fost nevoie… am învățat una de la cealaltă de fapt în permanență.
Toate acestea nu puteau să existe dacă nu ne iubeam reciproc atât de mult și dacă nu am fi avut atâta încredere una în cealaltă.

Ioana… pe care o cunosc de doi ani, este un copil atât de schimbat, este un copil care a vrut sa învețe, să evolueze, un copil care nu se mulțumește cu puțin, un copil cu o încredere de sine care poate darâma munții din loc acum. Am înțeles câtă încredere a dobândit în ea și noi și părinții ei, în momentul în care a ieșit de la admitere. Ce exprima fățuca ei, cu ce bucurie, cu ce energie a ieșit din examen… Un examen deloc ușor care a durat cinci ore, o experiență care a făcut-o să înțeleagă mult mai bine tot ce știa. Atitudinea ei ne-a dat de înțeles că intrase la facultate. Răspunsul nu a venit imediat, a venit puțin mai târziu, după câteva zile. Dar noi, undeva în adâncul sufletului, știam rezultatul.

Din nou trebuie să punctez faptul că, fără dăruire, fără muncă asiduă, fără frământare și căutare, nu putem ajunge acolo unde ne dorim.

Ionica mea iubită,  nu sunt ipocrită dacă spun că toate acestea ți se datorează ție în primul rând. Dorința, ambiția, bucuria, pasiunea, te-au ajutat să fii astăzi acolo unde ți-ai dorit. Te felicit și îți mulțumesc pentru acest cadou pe care ni l-ai oferit tuturor!